In jurul corpului

Corpul unui sportiv poate fi uneori recunoscut de la o poștă. Mai ales printre oameni mai puțin sau deloc sportivi. Mai mult decât atât, sunt șanse mari ca el să nu fie doar recunoscut, ci și admirat, pentru că se spune că sportul creează un corp frumos și sănătos. Și nu numai că se spune, dar această imagine a sportivului este promovată pe toate canalele media cu putință și putem afirma fără prea multe rezerve că, cel puțin în ceea ce privește genul masculin, corpul sportivului pare a fi și corpul bărbatului par excellence.

Dincolo însă de aceste imagini frumoase și de discursul propagat în media zace o, să-i spunem realitate, nu tocmai plăcută. Pentru că acel corp pe care îl vedem la televizor și uneori pe stradă și pe care suntem învățați să îl admirăm nu este atât construit prin sport cât este construit prin durere. O durere de cele mai multe ori controlată, dar care se insinuează treptat în viața individului practicant de sport și ajunge uneori să domine toate aspectele existenței sale.

Cu toate că uneori pare, sportul nu este o joacă de copii. Pentru că toți copiii plâng dacă se lovesc și îi doare. Sportul este mai degrabă o joacă de bărbați. Sau de masculi. Și cu cât durerea crește, cu atât imperativul masculului feroce devine mai puternic. Să ne uităm la sporturile de contact, de exemplu, deoarece ele constituie un caz aparte, practic unul dintre puținele cadre legitime în care violența fizică și corolarul ei direct, durerea, sunt acceptate. Pe de o parte avem în minte niște imagini ale unor luptători duri care încasează lovituri fără să crâcnească, tăbăcesc piei în stânga și în dreapta, se dau de trei ori peste cap și se transformă în niște acrobați de excepție, pe care nimeni nu îi poate învinge. Pe de altă parte, în schimb, avem săli mici și întunecoase, umezeală și miros de transpirație și de alifii, gâfâieli, zgomote înfundate făcute de corpuri care cad pe saltea, de corpuri care se ciocnesc între ele, de corpuri care se ciocnesc cu saci, țipete, strigăte, sudoare, injecții, durere, durere și din nou durere.

Ceea ce se vede de obicei din sporturile de contact se rezumă la o punere în scenă, o performare a unui individ în fața unei audiențe. Dar nu apare ziua dinainte, și tot antrenamentul prin care s-a ajuns la performanța respectivă, și cu atât mai puțin ziua de după. Cu atât mai puțin pentru că ziua de după stă mereu sub semnul durerii. În timpul unei competiții sau a unui meci, a unei lupte, adrenalina și alți câțiva factori fac ca durerea să nu se resimtă. Însă a doua zi, când corpul este relaxat, ea îl invadează. Îl împiedică să se ridice din pat, să se miște, să facă tot ceea ce înainte făcea cu ușurință, corpul opunăndu-i individului o rezistență de care nu îl știa capabil.

În lunile petrecute într-o sală de jiu jitsu brazilian am făcut și eu cunoștință cu durerea. Cu efortul din ziua dinainte și cu durerea din ziua de după, cu durerea provocată de căzături, lovituri, oboseală și accidentări. Însă am aflat, iar cunoașterea nu a mai fost de această dată una teoretică ci una incorporată, că dincolo de conotațiile negative asociate cu durerea, ea îndeplinește și unele funcții pozitive pentru sportiv. Aș putea chiar spune că in cadrul sportului, cu excepția accidentărilor care ies din tipar pentru că sunt dureri necontrolate, durerea este ceva bun. Pentru că înveți din durere, iar durerea îndeplinește mai multe funcții pozitive.

Și există, pe de o parte, funcția primordială a durerii, protejarea corpului. În cadrul sportului, de accidentări, iar în general de orice ar putea dăuna acestuia. Pentru că, dacă ne-am juca cu focul și nu am simți arsurile, am arde. La fel cum, dacă un sportiv nu ar simți durere în momentul în care cineva îi aplică un procedeu pe articulație, la antrenament, el s-ar alege cu o mână sau cu un picior rupt. În cel mai bun caz.

În același timp, pentru că durerea învață sportivul să se protejeze, ea îl învață și limitele corpului. Află cât efort poate depune, cât de multe lovituri poate încasa, cât de flexibil este, și multe alte lucruri. Dar află și cum să depăsească acele limite, pentru că, să nu uităm, sportul presupune o depășire permanentă a propriilor limite, iar existența recordurilor mondiale, rescrise pe zi ce trece, stă martor al acestui aspect.

Durerea îl mai învață pe practicantul sporturilor de contact și să execute corect o tehnică, dar și să recunoască o tehnică executată corect, după tipul de durere care îi este asociată. În plus, ea mai este și un indicator al progresului, dacă ne gândim la febra musculară și la depășirea acestui tip de durere ca și evoluție a rezistenței corpului la efort.

Practic, logica durerii, în sport, este în același timp și o logică a cunoașterii. A cunoașterii corpului, atât a propriului corp, cât și a corpului unui adversar real sau imaginar. Ajungi, prin durere, să îți descoperi și să îți explorezi propriul corp și limitele acestuia, dar în același timp să depășești aceste limite și să îți duci corpul la un nivel superior. Reversul medaliei însă, cel puțin în sporturile de contact, poate fi dezastruos. Deoarece, în timp, sportul ajunge să erodeze și să distrugă cel mai de preț obiect al său: corpul. Fie că este vorba de suprasolicitare, de substanțe folosite pentru creșterea performanței sau pur și simplu de abuzuri repetate în ring, dacă vorbim de sporturi de contact, accidentările ajung să se acumuleze iar corpul este măcinat constant, sportul ajungând să nimicească în practică cel puţin a doua jumătate a promisiunii mens sana in corpore sano.

Alex Dincovici

L.E. este al 100-lea post de pe blog. trebuia sa apara pe hotnews acum multe luni, dar din motive obscure nu s-a mai intamplat asta, asa ca am hotarat sa il public aici.