Corpul unui sportiv poate fi uneori recunoscut de la o poștă. Mai ales printre oameni mai puțin sau deloc sportivi. Mai mult decât atât, sunt șanse mari ca el să nu fie doar recunoscut, ci și admirat, pentru că se spune că sportul creează un corp frumos și sănătos. Și nu numai că se spune, dar această imagine a sportivului este promovată pe toate canalele media cu putință și putem afirma fără prea multe rezerve că, cel puțin în ceea ce privește genul masculin, corpul sportivului pare a fi și corpul bărbatului par excellence.

Dincolo însă de aceste imagini frumoase și de discursul propagat în media zace o, să-i spunem realitate, nu tocmai plăcută. Pentru că acel corp pe care îl vedem la televizor și uneori pe stradă și pe care suntem învățați să îl admirăm nu este atât construit prin sport cât este construit prin durere. O durere de cele mai multe ori controlată, dar care se insinuează treptat în viața individului practicant de sport și ajunge uneori să domine toate aspectele existenței sale.

Cu toate că uneori pare, sportul nu este o joacă de copii. Pentru că toți copiii plâng dacă se lovesc și îi doare. Sportul este mai degrabă o joacă de bărbați. Sau de masculi. Și cu cât durerea crește, cu atât imperativul masculului feroce devine mai puternic. Să ne uităm la sporturile de contact, de exemplu, deoarece ele constituie un caz aparte, practic unul dintre puținele cadre legitime în care violența fizică și corolarul ei direct, durerea, sunt acceptate. Pe de o parte avem în minte niște imagini ale unor luptători duri care încasează lovituri fără să crâcnească, tăbăcesc piei în stânga și în dreapta, se dau de trei ori peste cap și se transformă în niște acrobați de excepție, pe care nimeni nu îi poate învinge. Pe de altă parte, în schimb, avem săli mici și întunecoase, umezeală și miros de transpirație și de alifii, gâfâieli, zgomote înfundate făcute de corpuri care cad pe saltea, de corpuri care se ciocnesc între ele, de corpuri care se ciocnesc cu saci, țipete, strigăte, sudoare, injecții, durere, durere și din nou durere.

Ceea ce se vede de obicei din sporturile de contact se rezumă la o punere în scenă, o performare a unui individ în fața unei audiențe. Dar nu apare ziua dinainte, și tot antrenamentul prin care s-a ajuns la performanța respectivă, și cu atât mai puțin ziua de după. Cu atât mai puțin pentru că ziua de după stă mereu sub semnul durerii. În timpul unei competiții sau a unui meci, a unei lupte, adrenalina și alți câțiva factori fac ca durerea să nu se resimtă. Însă a doua zi, când corpul este relaxat, ea îl invadează. Îl împiedică să se ridice din pat, să se miște, să facă tot ceea ce înainte făcea cu ușurință, corpul opunăndu-i individului o rezistență de care nu îl știa capabil.

În lunile petrecute într-o sală de jiu jitsu brazilian am făcut și eu cunoștință cu durerea. Cu efortul din ziua dinainte și cu durerea din ziua de după, cu durerea provocată de căzături, lovituri, oboseală și accidentări. Însă am aflat, iar cunoașterea nu a mai fost de această dată una teoretică ci una incorporată, că dincolo de conotațiile negative asociate cu durerea, ea îndeplinește și unele funcții pozitive pentru sportiv. Aș putea chiar spune că in cadrul sportului, cu excepția accidentărilor care ies din tipar pentru că sunt dureri necontrolate, durerea este ceva bun. Pentru că înveți din durere, iar durerea îndeplinește mai multe funcții pozitive.

Și există, pe de o parte, funcția primordială a durerii, protejarea corpului. În cadrul sportului, de accidentări, iar în general de orice ar putea dăuna acestuia. Pentru că, dacă ne-am juca cu focul și nu am simți arsurile, am arde. La fel cum, dacă un sportiv nu ar simți durere în momentul în care cineva îi aplică un procedeu pe articulație, la antrenament, el s-ar alege cu o mână sau cu un picior rupt. În cel mai bun caz.

În același timp, pentru că durerea învață sportivul să se protejeze, ea îl învață și limitele corpului. Află cât efort poate depune, cât de multe lovituri poate încasa, cât de flexibil este, și multe alte lucruri. Dar află și cum să depăsească acele limite, pentru că, să nu uităm, sportul presupune o depășire permanentă a propriilor limite, iar existența recordurilor mondiale, rescrise pe zi ce trece, stă martor al acestui aspect.

Durerea îl mai învață pe practicantul sporturilor de contact și să execute corect o tehnică, dar și să recunoască o tehnică executată corect, după tipul de durere care îi este asociată. În plus, ea mai este și un indicator al progresului, dacă ne gândim la febra musculară și la depășirea acestui tip de durere ca și evoluție a rezistenței corpului la efort.

Practic, logica durerii, în sport, este în același timp și o logică a cunoașterii. A cunoașterii corpului, atât a propriului corp, cât și a corpului unui adversar real sau imaginar. Ajungi, prin durere, să îți descoperi și să îți explorezi propriul corp și limitele acestuia, dar în același timp să depășești aceste limite și să îți duci corpul la un nivel superior. Reversul medaliei însă, cel puțin în sporturile de contact, poate fi dezastruos. Deoarece, în timp, sportul ajunge să erodeze și să distrugă cel mai de preț obiect al său: corpul. Fie că este vorba de suprasolicitare, de substanțe folosite pentru creșterea performanței sau pur și simplu de abuzuri repetate în ring, dacă vorbim de sporturi de contact, accidentările ajung să se acumuleze iar corpul este măcinat constant, sportul ajungând să nimicească în practică cel puţin a doua jumătate a promisiunii mens sana in corpore sano.

Alex Dincovici

L.E. este al 100-lea post de pe blog. trebuia sa apara pe hotnews acum multe luni, dar din motive obscure nu s-a mai intamplat asta, asa ca am hotarat sa il public aici.

One of those future products is the so called „Funktionide“. It is an amorph object whose intention is to provide the owner with an atmosphere of presence thus counteracting the feeling of loneliness. In the visions future people are lonely and with all the new dimensions products offer, humans will eventually turn to “robots” for emotional satisfaction.

This gives rise to a number of questions: What happens if products that were proposed as a relief against social isolation begin to become the solution? How will it affect human interactions if people become more and more focused on their products? What will these products look like, or more important how will they behave? Etc.

Will this be the future? A disembodying of  the body and embodying of the object? Because it gives rise to another number of questions concerning the body: Will we be witnessing a disappearance of the body? What will human emotions become, if they’re disembodied? Will the shape of the body lose its attractiveness not only as a design feature but also as an emotion provider? What’s human and what’s not? Because, after all, we are talking about an amorph object. .

For the video and the rest of the story, click here.

De ce Batman? Pentru ca intr-un fel, este un simbol al unei evolutii tehnologice. O evolutie tehnologica, dar care implica in acelasi timp si o “imbunatatire” a corpului. O modificare radicala a lui care are loc prin grefarea unei parti non-umane. In acest caz costumul.

O astfel de evolutie poate implica, si mai mult ca sigur va implica, daca nu implica deja, o redefinire. A umanului si a capacitatilor sale. Prin sale intelegand mai degraba capacitatile corpului sau. Si este suficient sa ne uitam la sport pentru asta. La jocurile paralimpice unde atleti cu proteze la ambele picioare alearga aproape la fel de repede ca unii care au ambele picioare.  Si nici macar nu este nevoie de a merge atat de departe pentru a trage unele concluzii. Este suficient sa ne indreptam privirea catre un sport fara prea multe accesorii. Pentru ca la tenis exista palete performante, din ce in ce mai usoare si mai rezistente. La alergat exista adidasi care fac viata mai usoara si distantele mai scurte. La tir cu arcul exista..arcuri. Dar la inot? Unde, pana recent, aproape toata lumea inota doar in slip? Si destul de multa lume continua sa faca asta?

Se pare ca lucrurile nu stau tocmai asa, din moment ce cupa mondiala de la Roma a fost subectul unor controverse legate de echipament, si s-a spus despre ea ca s-ar putea termina cu niste recorduri ale echipamentelor, si nu ale indivizilor.

Din 2007 se pare ca lucrurile au luat-o razna. Intr-un sens bun, am putea spune, din moment ce producatorii de echipamente au inceput sa lucreze la conceptul de rezistenta la apa.  S-a ajuns la echipamente care permit o alunecare cat mai buna a corpului in apa, si in sfarsit la poliuretan. Si la un contract semnat intre federatia italiana si micul producator Jaked. Echipamentul produs de ei se pare ca favorizeaza un fenomen numit air trapping, care se traduce in “capturarea aerului” intre tesut si piele, ceea ce duce la o plutire mai buna. Si cu cat inoti mai repede, cu atat prinzi mai multe molecule de apa, deci inoti mai repede.

Problemele ridicate de aceste performante, care ar putea la fel de bine sa fie doar rezultatul unei lupte pentru suprematia pe piata intre producatorii de echipamente, nu sunt totusi chiar atat de mari. Se spune ca ar favoriza inotatorii mai slabi sa ajunga in top, si ar reduce la zero anii de munca ai celor care se afla deja acolo. pentru ca nu mai e nevoie sa te antrenezi atat de mult pentru a castiga un concurs, ci e suficient sa iti iei echipamentul miraculos.

Parca am mai auzit argumentul acesta undeva. La…dezbaterile despre steroizi si substante anabolizante. Care fac acelasi lucru. Modifica, imbunatatesc corpul in vederea unei performante anume, si il fac sa sara peste niste etape. Sau peste niste ani de antrenament. Dar este cazul sa se ajunga aici? La nerecunoasterea unor performante din cauza unui combinezon? Sau a unei pastile luate? Doar pentru ca numele ei este trecut pe o lista? Pentru ca toata lumea ia cate ceva. Pastile pentru refacere mai rapida, suplimente de vitamine si minerale pentru a compensa anumite pierderi. Prafuri pentru a creste masa musculara. Pana la urma, ce este natural si ce nu? Daca ne uitam la corpul unui inotator de acum si il comparam cu cel al unui inotator de acum 20 de ani, ramanem cel putin surprinsi. Probabil ca nu mai seamana aproape deloc. Daca ne uitam la un alergator de 100 de metri de acum si il comparam cu unul de acum 50 de ani, mai mult ca sigur ca se repeta uimirea. Nu mai seamana. Pentru ca au aparut schimbari majore in alimentatie, refacere, in programul de antrenament, axate pe imbunatatirea performantei, care au avut drept rezultat si modificarea corpului.

Si pentru ca (acum), corpul unui sportiv nu (mai) este oricum natural. Pentru ca trebuie sa redefinim naturalul, corpul, omul, astfel incat sa poata face fata noilor schimbari.

Pana la urma, un costum are nevoie intotdeauna de un corp pe care sa il imbrace, la fel cum o proteza are intotdeauna nevoie de un corp pe care sa se grefeze. Si Batman nu era Batman numai din cauza costumului. Pentru ca ,daca nu ar fi fost Bruce Wayne in el, Batman nu ar mai fi fost Batman. Si pentru ca, pana si intr-un combinezon din poliuretan, daca nu inoti repede, nu inoti repede.

Desen de Martin Vidberg.

Pe de alta parte, am putea considera acele comportamente si rezultate a influentei pe care o masculinitate metrosexuala prezenta in mass-media pare sa o exercite in randul anumitor grupuri de tineri. Daca adaugam si o dimensiune pe care o putem numi culturala in lipsa unui cuvant adecvat, lucrurile se complica. Pentru ca in Grecia, de exemplu, in salile de forta, parul de sub brat este ceva mai mult decat comun, pe cand in Romania cine vede asa ceva intoarce capul. Si cu toate ca barbatii greci tind sa fie mai “parosi” decat omologii lor romani, atitudinea vis-a-vis de pilozitatea corporala la barbati se formeaza intr-un mod inca necunoscut (mie, cel putin) la intersectia dintre “niste” tipuri de masculinitate si “niste” practici corporale.

Daca are cineva mai multe informatii, de preferat o sursa bibliografica, as aprecia mult informatia.

Djemel, Hugo, Helene, Hafed. Patru marturii (in franceza), pentru Le Monde.

Le corps incarcéré

LEMONDE.FR | 22.06.09 | 07h43  •  Mis à jour le 23.06.09 | 10h35

Recomand si interviurile despre sex, cultura fizica si automutilare de sub clipul principal.

Nu numai medicina etichetează însă corpul, ci și boala în sine. Există boli ale săracilor, boli ale oamenilor dezordonați, boli ale marinarilor, ale cioplitorilor în piatră, ale homosexualilor. De parcă fiecare întrebuințare  și chiar și neîntrebuințare a corpului l-ar pune în pericol. Și cu cât un sistem medical a devenit mai raționalizat, mai cuantificabil, cu atât a impus asupra corpului un stil de viață mai raționalizat și mai raționalizabil. Legat, bineînteles, de viziunea sa asupra corpului. De asta am ajuns să numărăm caloriile pe care le înghițim zi de zi.

O lectie de anatomie

Dincolo de aspectele controversate ale muncii lui von Hagens in general si al expozitiei in particular, aceasta s-a dovedit a fi o lectie mai mult decat interesanta de anatomie.

Diferitele expozitii au toate o tematica in jurul careia se invart plastinatele, iar textul aditional sau, dupa caz, comentariile audio optionale constituie o bogata sursa de cunoastere a corpului uman.

Prima expozitie de acest gen a fost prezentata in Tokyo in 1995, si de atunci Body Worlds a vizitat mai bine de 50 de locatii in intreaga lume.

Body Worlds 2 & The Brain – Our Three Pound Gem a fost despre creier si sistemul nervos, ai a fost prezentata intai in Los Angeles.

Body Worlds 3 & The Story of the Heart (despre sistemul cardiovascular) s-a deschis in 2006 in Houston.

Body Worlds 4 s-a deschis in 2008 la Manchester.

Body Worlds & The Mirror of Time (despre imbatranire si dezvoltarea umana a fost inaugurata tot in 2008, in Londra.

Körperwelten & Der Zyklus Des Lebens s-a deschis in ianuarie 2009 in Heidelberg, sediul Institutului pentru Plastinatie, si se afla in prezent in Berlin.

Corpul, in expozitie, nu este prezentat ca un produs al naturii, ci mai degraba undeva la intersectia dintre natura si ceea ce am putea numi cultura. Expozitia a capatat si o latura educationala, intrucat incearca sa informeze publicul in privinta pericolelor unor obiceiuri de consum, precum fumatul. Este de altfel celebra prezenta unor plamani de fumator in cadrul expozitiei sau sectiunile dintr-un corp saturat cu grasime.

In plus, vizitatorii mai pot afla unele informatii interesante de genul stiati ca, legate de corp si nu numai. Cum ar fi ca pielea este mai grea decat scheletul sau ca picturile lui Monet si Degas au fost influentate de problemele pe care acestia le aveau cu ochii.

Controverse

Expozitia lui von Hagens, precum si activitatea acestuia au facut si continua sa faca subiectul unor controverse si interdictii de amploare, argumentul principal citat impotriva acestora fiind, sa-i spunem, imoralitatea folosirii unor cadavre in scop comercial. Desi argumentul pare destul de puternic la prima vedere, mai ales daca ne gandim la impactul vizual pe care il au un fat de 3 saptamani plastinat sau un bust de barbat sectionat, in conditiile in care stim ca au fost candva “oameni”, contraargumentele sunt cel putin la fel de valabile.

Pe de o parte, la fel de socant este si un cabinet de biologie dintr-o scoala, in care vezi organe plutind in formol. Tin minte si acum prima oara cand am intrat intr-un astfel de loc. In plus, in conditiile in care cunostintele noastre de anatomie si in general cunostintele pe care le detinem in privinta corpului nostru se rezuma la acele ore de anatomie din scoala, putine si nu intotdeauna la fel de bine realizate pe cat am dori, si eventual la interactiunile cu sistemul medical, o astfel de expozitie aduce un aport deloc neglijabil de cunostinte doritorilor, iar prezenta tridimensionala a modelelor este practic unica.

In plus, nu s-a depasit inca ideea conform careia nu ar trebui sa se faca bani din stiinta, si nici conceptul de cunoastere de dragul cunoasterii. Atata timp cat gloria va fi considerata soarele mortilor, iar pictorii care cunosc succesul dupa o moarte ce urmeaza unei vieti mizere vor ramane regula si nu exceptia, astfel de activitati vor continua sa fie blamate iar astfel de antreprenori infierati.

Vestiarul reprezintă un loc esenţial în organizarea unei săli de sport. Indiferent despre care sport este vorba, este un domeniu unisex. In general al masculinitatii, pentru ca sportul continua sa ramana un taram masculin.În jurul lui se realizează de fapt ritul de trecere de la lumea exterioară la lumea sălii, iar modul în care este construit, amplasat, precum şi importanţa acordată vestiarului influenţează în mare măsură şi modul în care se desfăşoară acest rit şi modifică foarte mult şi modul în care este percepută sala.Intrarea în sală, pentru a te putea antrena, presupune automat şi trecerea prin vestiar, unde are loc prin intermediul practicilor corporale desfăşurate şi schimbarea simbolică pentru lumea sălii, respectiv pentru realitatea din afară.Prima dintre acestea este, am putea spune, mai puternic susţinută simbolic, deoarece simbolurile necesare pentru ca participanţii să se întoarcă la diferitele lor roluri sociale se află dincolo de definiţia oficială a sălii. Vestiarele sunt organizate pentru a facilita o trecere instituţională, folosind simboluri ce susţin trecerea la lumea exerciţiului ca activitate definitorie a sălii. Ele ajută clienţii să intre în lumea sălii, constituind în acelaşi timp şi un filtru care nu lasă să pătrundă în sală decât anumite caracteristici relevante în lumea din afară.

Fiecare individ are o rutină diferită, raportată la vestiar, însă indiferent de specificul ei, aceasta este foarte importantă. În vestiar reuşeşti să te debarasezi de lumea exterioară, acolo produci schimbările necesare care îţi permit să te adaptezi activităţilor din sală, mai ales în măsura în care acestea pot intra în conflict cu practicile din exterior şi o demarcare se impune.

În vestiar, în primul rând, iţi schimbi hainele, care în afară pot constitui un indicator de status, diferenţiind astfel indivizii. Atributele care pot intra în conflict cu antrenamentul din sală sunt filtrate în vestiar, şi nu pătrund decât rareori în interiorul sălii. Sala de sport, ca sit al producerii corpului, funcţionează după reguli diferite. Ierarhiile din sală diferă de ierarhiile din lumea de afară. La prima vedere, am putea chiar spune că în sala nu există ierarhie., desi in functie de sport pot aparea unele ierarhii specifice, cum este cazul pentru artele martiale. Cu toate acestea, practicanţii sunt egali, pentru că toţi vin la sală să îşi lucreze corpul, si pentru  Atributele care nu au legătură cu corpul sunt irelevante în sală. Un exemplu relevant în acest sens este legat de comunicare care are loc în funcţie de alte standarde decât în afară. Nimănui (dintre practicanti) nu i se spune domnul x, y, z, ci Alex, Cristi, Marian, ignorând până într-un anume punct şi vârsta. Cât se află în incinta sălii, nu contează cine sunt in exterior.

Goffman a identificat niste reguli pe care le-a numit transformation rules si care functioneaza ca un filtru pentru atributele din lumea exterioara, si desi observatia sa principala era bazata pe ceea ce se intampla in cadrul jocurilor, ea poate fi extinsa la mai multe tipuri de activitati. Iar in sport, in general, si indeosebi in vestiarul din sport aceste reguli filtreaza intr-un mod aparte atributele legate de gen. Uniformizarea are insa si un efect pervers, si provoaca o homofobie despre care voi vorbi intr-un post ulterior.