despre corp, BJJ (jiu jitsu brazilian) şi relaţii interpersonale
O prima scriere care promite, extrasă dintr-un mini proiect pentru master. Cine stie, poate va deveni şi materie pentru lucrarea finală, sau pentru un articol. Încă nu sunt foarte hotărât. De când am auzit prima data pe unul din colegii de la sală spunând că a încercat cu prietena scheme de Bjj m-am tot gândit la asta, cu atât mai mult cu cât capăt şi eu tendinţa de a brutaliza unii prieteni în joacă, să le arăt ce ştiu. Deşi mulţi dintre ei mă provoacă ştiind că fac şi asta, şi mă roagă să le arăt “nişte scheme”
Până la urmă focusul e pe corp. Şi pe control. De aici şi titlul blogului, pe care îl voi dezvolta/explica/cerceta pe parcurs. Putem vedea BJJ-ul ca o activitate ce propune un anumit proiect de corp, un corp eficient. Eficienţă înţeleasă în contextul unei situaţii de luptă, ca neutralizare cât mai uşoară a unui adversar, dar nu numai.Iar a avea un corp eficient presupune în primul rând a-ţi cunoaşte corpul. Lucru rar întâlnit astăzi, când mare parte dintre noi nici măcar nu ştim cum funcţionăm. În al doilea rând, corpul eficient presupune controlul corpului. Corpul trebuie îmblânzit, trebuie să poată răspunde la comenzi ca un robot, cu precizie.
În Bjj, concret, asta se traduce într-o serie de procedee şi de contraprocedee care privesc fiecare aspect al unei lupte corp la corp. Ceea ce este interesant este că avem de-a face cu un corp văzut în termeni de poziţii şi de vulnerabilitate a acelor poziţii, precum şi în termeni de puncte vulnerabile pur şi simplu. Înveţi cum funcţionează articulaţiile, în ce direcţie se mişcă ele natural, pentru a şti automat şi cum să acţionezi asupra lor pentru a le neutraliza. Înveţi mai ales cum să obţii controlul asupra corpului adversarului, pentru a-l aduce în imposibilitatea de a se mişca, şi înveţi şi cum să scapi din controlul adversarului pentru a obţine o poziţie dominantă. Am putea face o paralelă puţin forţată cu şahul sau cu alt joc de strategie pentru că totul este gândit în termeni de strategie şi de poziţii dominante, finalizarea fiind doar ultima mişcare la care se poate sau nu ajunge.
Position before submission, după cum se spune.
Diferenţa dintre un astfel de joc şi Bjj-ul? Actorul principal este corpul. Corpul trebuie „mutat” astfel încât să se afle într-o poziţie dominantă faţă de cel al adversarului, iar fiecare mişcare a celuilalt corp deschide o gamă largă de posibilităţi de mişcare a propriului corp astfel încât să păstreze poziţia dominantă, să o îmbunătăţească, sau să încerce finalizarea luptei. BJJ-ul urmăreşte, prin practică, să înveţe individul toate acele tehnici, să facă din ele reflexe.
Mâna întinsă înseamnă armbar (hiperextensie a cotului)
Este o propoziţie rostită aproape la fiecare antrenament, şi ilustrează perfect argumentul de mai sus. În momentul în care ajungi, la antrenament, în concurs, sau într-o luptă de stradă, deasupra adversarului întins la sol, dacă acesta te împinge cu mâinile trebuie să execuţi fără să te mai gândeşti o tehnică articulară, pentru că acesta îţi expune coatele, care sunt un punct vulnerabil. Având în vedere că tehnicile se învaţă pas cu pas, pentru a obţine o fluenţă cât mai mare şi o execuţie cât mai rapidă, cu timpul reflexul este creat. Astfel, o simplă poziţie a corpului, fără relevanţă într-un alt context, sau cu o cu totul altă semnificaţie (de exemplu, în timpul unei experienţe sexuale) ajunge să capete alte valenţe şi să declanşeze o reacţie precisă. Care chiar dacă nu are loc datorită contextului, după cum reiese şi din discuţiile cu practicanţii de BJJ ea este totuşi gândită în momentul respectiv. Dar de multe ori ea are loc, şi este resemnificată. Toţi cei cu care am vorbit au recunoscut că au încercat diferite tehnici de BJJ cu prieteni sau prietene, ba chiar că fac acest lucru în mod constant. Şi mărturisesc, şi eu mă număr printre ei.
Este până la urmă un fel de-a spune „uite ce ştiu să fac cu corpul meu”, de a aduce corpul construit la antrenamentele de jiu jitsu în afara sălii, în viaţa privată. O posibilă explicaţie pentru această mutare ar trebui să ţină cont de gradul redus al interacţiunilor corp la corp care există astăzi la noi. Nu ne place atunci când un „străin” ne atinge pe stradă, ne cerem scuze dacă împingem, din greşeală, pe cineva, sau dacă îl călcăm pe picior, iar aglomeraţia din mijloacele de transport în comun este una dintre puţinele ocazii în care intrăm în contact cu alte corpuri, în cotidian. Şi atunci este înregistrat un disconfort. Corpurile cu care ne permitem interacţiuni mai avansate sunt de obicei foarte puţine la număr, iar interacţiunile sunt de obicei limitate la spaţii închise, în care nu există riscul de a fi considerate inoportune. Este vorba despre familie şi unii prieteni mai apropiaţi, iar spaţiile care permit aceste tipuri de interacţiuni sunt de obicei locuinţele personale.
Putem considera BJJ-ul ca un sport de autoapărare. Dar până la urmă vorbim de apărare împotriva a ce? Împotriva unui celuilalt care prezintă, în ciuda sancţionării sociale a violenţei, un potenţial agresiv. Şi cu toate că violenţa sistematică pare a fi eliminată în mare măsură din societăţile occidentale cel puţin, tehnicile de autoapărare se bucură de din ce în ce mai mulţi adepţi. Şi nu toţi provin din zone defavorizate în care violenţa încă mai persistă în relaţiile interpersonale. Nu toţi ajung să pună în practică ceea ce învaţă într-o confruntare reală, şi nu toţi doresc să ajungă într-o astfel de situaţie. Însă foarte mulţi folosesc tehnicile corpului învăţate în sală în viaţa personală, golite de conţinutul lor războinic, mai degrabă cu valenţe ludice.
Se poate să fie un mod de a verifica dacă ele s-ar putea aplica într-adevăr într-o confruntare reală, un mod de a pune în evidenţă un corp superior, disciplinat şi controlat, sau doar un antrenament suplimentar. Datele obţinute până acum sunt insuficiente pentru a mă hazarda în explicaţii definitive, dar suficient de pertinente pentru a indica direcţii posibile de cercetare.
